Doamna, îmbrăcată într-un pulover gros, peste care și-a tras un fel de vestă de lână, e foarte mândră de dotarea muzeului pe care îl păzește. Ne arată un gadget incredibil, care îți povestește tot felul de lucruri interesante despre exponatele muzeului, iar în pivniță există chiar și un infotouch. Ar trebui neapărat să coborâm în pivnița ciudatului castel al Iulieu Hasdeu de la Câmpina, ca să vedem și să utilizăm infotouch-ul. Spune doamna.
Prefer să îmi aduc aminte de vacanța dintre clasa a 8-a și a 9-a, anul 1998. Când am citit în, cred, două zile, drama lui Răzvan și a Vidrei. Când Bogdan Petriceicu Hasdeu, constructorul tristului castel de la Câmpina, îmi stârnea o curiozitate sporită. Plecăm. La Casa memorială a lui Nicolae Grigorescu, aflată câțiva pași mai încolo, pe Bulevardul Carol I, o stradă valahă a unui oraș valah. În sensul plin de șarm al cuvântului…
O doamnă, trecută de prima tinerețe, cu niște ochi negri, foarte negri, foarte românești, frumoasă fie și datorită bucuriei și a plăcerii discrete cu care ne primește în muzeul pe care îl văd acum a treia oară. Nu știu de ce, dar casa lui Grigorescu din Câmpina mi se pare unul din cele mai interesante locuri din România. Și ochii… parcă i-am mai văzut, nu mai de mult de câteva săptămâni, undeva pe lângă Ateneu…
E sărată, extrem de sărată ciorba de văcuță, iar chelnerul, nu foarte bătrân, dar nițel cocârjat, nu știe nici a saluta, nici a zâmbi. Afară plouă torențial, iar în restaurantul Economat de lângă Peleș comunismul pare că își trăiește ultimele clipe. Ne zâmbește de sub farfuriile care îmi aduc aminte de vacanțele la Neptun de dinainte de 1989 și de lângă pâinicile tipice restaurantelor românești. Sunt nițel mai gustoase decât bolovanii de demult. Iar muzica… muzica e de epocă… anii 60. Obladi, oblada. Tom Jones. Anii 70. Și un strop de 80. Lipsește Modern Talking. Obositul chelner zâmbește, l-a îmbunat probabil vorba blândă a domnișoarei de lângă mine…
Vrem să plătim, alergăm după chelnerița dusă nu se știe unde să aducă o factură. Mă lămuresc. Este așa cum bănuiam. Locația e proprietatea Protocolului de Stat. Încremenit în anii 80, probabil.
Ploaia s-a oprit, șiroaie violente curg la vale, spălând piatra cubică, spartă de mult… În jurul Peleșului aburi calzi evadează lin din coroanele goale ale pomilor…
Ne înghesuim la intrarea pentru turiști alături de diverși. Sunt unguri de prin Harghita sau Covasna și cocalari de București. Sunt fetițe semiîmbrăcate, cu cizme cu toc de 15 cm, care arată deosebit de caraghios trăgându-și un fel de ghete de protecție din pâslă ieftină peste încălțările lor de discotecă comunală.
Sălile, oglinzile, tablourile, lemnul sculptat, biblioteca, familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Ghida, tânără, machiată, lucioasă, un pic crispată, vorbește de parcă ar mesteca sticlă spartă. Pronunță românește: HoHenzoller-Sigmaringhen. Castelul german, german până în măduva oaselor. O bucățică de Neuschwanstein, de Schloss Heidelberg, un strop de Mittelalter și Fachwerk, de Nürnberg și Rothenburg ob der Tauber, mutată în munții românești. E cel mai frumos loc din România, îmi spune domnișoara… Dar nu e românesc deloc, îi spun. Oare de aceea să fie atât de frumos?
Nu cred asta. Nu se poate. Plecăm. La Posada mă sperie grindina. Dar la Breaza e soare. Pe DN 1, la Otopeni, aceleași imagini cunoscute. Tone de fiare se înghesuie pe o șosea nouă, dar deja obosită. O iau pe scurtătură.
Prefer să îmi aduc aminte de vacanța dintre clasa a 8-a și a 9-a, anul 1998. Când am citit în, cred, două zile, drama lui Răzvan și a Vidrei. Când Bogdan Petriceicu Hasdeu, constructorul tristului castel de la Câmpina, îmi stârnea o curiozitate sporită. Plecăm. La Casa memorială a lui Nicolae Grigorescu, aflată câțiva pași mai încolo, pe Bulevardul Carol I, o stradă valahă a unui oraș valah. În sensul plin de șarm al cuvântului…
O doamnă, trecută de prima tinerețe, cu niște ochi negri, foarte negri, foarte românești, frumoasă fie și datorită bucuriei și a plăcerii discrete cu care ne primește în muzeul pe care îl văd acum a treia oară. Nu știu de ce, dar casa lui Grigorescu din Câmpina mi se pare unul din cele mai interesante locuri din România. Și ochii… parcă i-am mai văzut, nu mai de mult de câteva săptămâni, undeva pe lângă Ateneu…
E sărată, extrem de sărată ciorba de văcuță, iar chelnerul, nu foarte bătrân, dar nițel cocârjat, nu știe nici a saluta, nici a zâmbi. Afară plouă torențial, iar în restaurantul Economat de lângă Peleș comunismul pare că își trăiește ultimele clipe. Ne zâmbește de sub farfuriile care îmi aduc aminte de vacanțele la Neptun de dinainte de 1989 și de lângă pâinicile tipice restaurantelor românești. Sunt nițel mai gustoase decât bolovanii de demult. Iar muzica… muzica e de epocă… anii 60. Obladi, oblada. Tom Jones. Anii 70. Și un strop de 80. Lipsește Modern Talking. Obositul chelner zâmbește, l-a îmbunat probabil vorba blândă a domnișoarei de lângă mine…
Vrem să plătim, alergăm după chelnerița dusă nu se știe unde să aducă o factură. Mă lămuresc. Este așa cum bănuiam. Locația e proprietatea Protocolului de Stat. Încremenit în anii 80, probabil.
Ploaia s-a oprit, șiroaie violente curg la vale, spălând piatra cubică, spartă de mult… În jurul Peleșului aburi calzi evadează lin din coroanele goale ale pomilor…
Ne înghesuim la intrarea pentru turiști alături de diverși. Sunt unguri de prin Harghita sau Covasna și cocalari de București. Sunt fetițe semiîmbrăcate, cu cizme cu toc de 15 cm, care arată deosebit de caraghios trăgându-și un fel de ghete de protecție din pâslă ieftină peste încălțările lor de discotecă comunală.
Sălile, oglinzile, tablourile, lemnul sculptat, biblioteca, familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Ghida, tânără, machiată, lucioasă, un pic crispată, vorbește de parcă ar mesteca sticlă spartă. Pronunță românește: HoHenzoller-Sigmaringhen. Castelul german, german până în măduva oaselor. O bucățică de Neuschwanstein, de Schloss Heidelberg, un strop de Mittelalter și Fachwerk, de Nürnberg și Rothenburg ob der Tauber, mutată în munții românești. E cel mai frumos loc din România, îmi spune domnișoara… Dar nu e românesc deloc, îi spun. Oare de aceea să fie atât de frumos?
Nu cred asta. Nu se poate. Plecăm. La Posada mă sperie grindina. Dar la Breaza e soare. Pe DN 1, la Otopeni, aceleași imagini cunoscute. Tone de fiare se înghesuie pe o șosea nouă, dar deja obosită. O iau pe scurtătură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu